Fermierii din Noua Zeelandă cresc vaci de lapte pe pășune peste 300 de zile pe an, cu costuri reduse și profituri stabile. Cum funcționează acest model și ce poate fi aplicat în România?
Când spui „Noua Zeelandă”, imaginea care apare imediat în minte este aceea a dealurilor verzi, cu turme de vaci sau oi păscând liber. Dincolo de frumusețea pastorală, aceste pășuni sunt fundamentul unuia dintre cele mai eficiente și competitive sisteme lactate din lume. Fermierii neozeelandezi produc lapte la costuri printre cele mai mici la nivel global, își exportă produsele în zeci de țări și reușesc să mențină un echilibru între profit și sustenabilitate. Totul se bazează pe o filozofie simplă: vacile să pască iarbă cât mai mult din an, iar inputurile să fie reduse la minimum.
O țară mică, un gigant al laptelui
Noua Zeelandă are doar 5 milioane de locuitori, dar produce lapte suficient pentru a hrăni de 10 ori această populație. Exporturile de lactate reprezintă peste 20% din totalul exporturilor naționale, iar companii precum Fonterra au devenit nume globale. În 2024, țara a produs aproximativ 21 miliarde de litri de lapte, plasându-se în topul mondial, deși are efective mult mai reduse comparativ cu India sau Uniunea Europeană.
Secretul nu este volumul efectivelor, ci eficiența lor. Randamentele sunt atinse printr-un management extrem de disciplinat al pășunilor și printr-un sistem de creștere extensiv, adaptat perfect la climat și resurse.
Laptele din iarbă: filosofia neozeelandeză
Vacile de lapte din Noua Zeelandă petrec peste 300 de zile pe an pe pășune. În loc să fie hrănite cu furaje concentrate și cereale, baza dietei lor este iarba. Fermierii își organizează exploatațiile în parcele care se rotesc permanent, astfel încât iarba să fie păscută la momentul optim și să aibă timp de regenerare.
Acest sistem reduce enorm costurile cu furajele, care reprezintă cea mai mare cheltuială într-o fermă de lapte clasică. În fermele intensive din Europa, costul hranei poate depăși 60% din cheltuieli. În Noua Zeelandă, procentul este mult mai mic, iar rezultatul este un preț de producție al laptelui de aproximativ 0,30–0,35 euro/litru, față de 0,40–0,45 euro/litru în multe țări europene.
Randamente și profitabilitate
La prima vedere, randamentul pe vacă este mai mic decât în sistemele intensive. În Noua Zeelandă, o vacă produce în medie 4.500–5.000 litri de lapte pe an, față de 8.000–10.000 litri în fermele intensive olandeze sau germane. Dar cheia este costul de producție. Cu cheltuieli reduse și acces direct la export, profitul net pe litru de lapte este comparabil sau chiar mai mare.
Fermierii neozeelandezi preferă să obțină un volum mai mic per animal, dar la un cost minim și cu o amprentă ecologică mai redusă. În final, competitivitatea lor globală vine din acest echilibru între randament și cheltuieli.
Sustenabilitatea ca strategie
Noua Zeelandă promovează modelul de lapte pe pășune și ca instrument de marketing. Consumatorii globali sunt tot mai interesați de produse provenite din sisteme naturale, „grass-fed”. Laptele și brânzeturile cu etichetă „100% grass-fed” se vând la prețuri premium pe piețele internaționale.
În plus, sistemul reduce emisiile de carbon asociate cu producția de furaje și transportul cerealelor. Deși există discuții privind metanul emis de vaci, autoritățile și fermierii lucrează împreună la programe de reducere a impactului, inclusiv prin selecție genetică și aditivi alimentari.
Lecții pentru România
România are o tradiție puternică a creșterii vacilor pe pășune, dar acest model a fost marginalizat în favoarea fermelor intensive. În realitate, pășunatul controlat poate fi o soluție profitabilă pentru multe regiuni. Zonele de deal și munte, cu pășuni bogate, sunt ideale pentru un sistem inspirat din modelul neozeelandez.
Pentru a-l adapta, fermierii români ar avea nevoie de:
– o organizare mai bună a pășunilor, cu parcele și rotație;
– selecția unor rase mixte sau rustice, adaptate la pășunat și la producții moderate;
– cooperare pentru colectarea și procesarea laptelui, astfel încât să se creeze branduri locale de tip „grass-fed”.
Povestea care poate inspira
Un fermier neozeelandez povestea într-un interviu: „Nu încercăm să batem recorduri pe vacă. Încercăm să avem vaci sănătoase, să folosim cât mai mult iarbă și să producem lapte de calitate la un cost minim. Restul vine de la sine.” Această filozofie ar putea fi o sursă de inspirație pentru România, unde costurile mari și dependența de furaje importate fac fermele vulnerabile.
Noua Zeelandă a demonstrat că simplitatea, disciplina și respectul pentru resurse pot construi un sector lactat competitiv la nivel global. România are pășuni, are tradiție și are oameni pricepuți. Tot ce lipsește este o strategie coerentă care să transforme aceste atuuri într-un model sustenabil.
